La subiectul ăsta au meditat mulţi, nu vreau să dau măsura înţelepciunii mele aici, doar ca ieri m-a lovit aşa o imagine cutremurătoare de cum mi-a trecut mie timpul că nu pot să las nescris.

La supermarket (n-are importanţă care, că la toate e mai nou la fel, aceeaşi marfă, strategii tâmpite de marketing, devălmăşie la rafturi de-ţi vine, şi om civilizat, să tragi de toate şi să învârţi marfa aruncată fie-cum) mă opresc la raionul cărţi şi dau de/peste colecţiile morman-grămadă-în mijlocul-aleii de la Adevărul şi Jurnalul naţional. Probabil concurente, dar nu şi aici unde cele în pungă (Jurnalul naţional) stau bine merci unele peste altele cu „frumos legatele în piele ecologică, volume elegante” de la Adevărul. Trec repede peste titlurile subiecte de Bac, mi se face încă pielea de găină câte examene am dat din Sadoveanu, Eliade şi Caragiale şi dau cu ochii de Cella Serghi. Ei, din asta n-am dat examen! Dar am citit-o când eram prin clasa a opta şi o comentam de zor cu o colegă cu care mergeam împreuna spre şcoală. Atât mi-am amintit din „Pânza de păianjen”. Şi faptul că am mai citit-o acum … o mie de ani!

Mda, aşa trece timpul.

PS: Cumpărat Cella Serghi, aştept cu nerăbdare un moment liniştit să văd ce era atât de interesant. Şi din acelaşi motiv cumpărat şi…Jules Verne, din care am probabil aproape toată colecţia undeva într-un sac din pod. Nu-l pot coborî că mă ia o alergie la cărţile prafuite şi vechi încât e mai ieftin să le cumpăr din nou decât să-mi iau antihistaminice. Dar, Doamne, ce-mi plăceau cândva …