Recomand călduros articolul lui Andrei Pleşu din numărul Dilemei de săptămâna asta, ca deliciu matinal pentru fiori pe şira spinării şi un zambet în colţul gurii pentru toată ziua. E aducător de amintiri mai recente sau mai îndepărtate dar, ca în The Manchurian candidate,  precis toţi le avem la fel despre experientele persoanle prin spitale. Eu mi-am amintit de varianta feminină a brancardierului lui Pleşu care, după ce am născut şi nu s-a găsit trei zile sânge la spital să mă scoată din comă, m-a înşfăcat de subsiori, m-a proptit cu ceafa în perne şi mi-a înfundat un sandviş în gură. N-avea cine să-l mănânce, da ea ştia că asta e datoria ei: să bage spaima şi parizerul în leuza să se scoale şi s-o taie mai repede din spital. Până i-i bine!

În altă ordine, constat ca Prinţul meu de 3 ani jumate vorbeşte tumna ca la televizor: am o maşinuţă care ma joc cu ea si merge tare…Sau mai degrabă protipendada televizată vorbeşte ca un copil de trei ani jumate. Căci nu e vreo carenţa de educaţie, o neatenţie pardonabilă în exprimare, ci de-a dreptul un retard intelctual şi cognitiv, asta dacă limbajul (mai) reflectă gândirea. Aşa încât nu mai aveţi încredere în miniştrii care spun de măsurile care le-am luat. Măsurile alea numai în ograda cu maşinuţe Fulger McQueen mai au vreo relevanţă sau vreun efect.

Ultima invenţie lingvistică a Prinţului e delicioasa şi mă aştept s-o aud la vreun talk show: pluralul de la fistic e ficstici! Vreau copyright pe el!

Hotelul se ridică tot mai înalt şi e tot mai lat. Deja număr 6 secunde cât îi trebuie Wizzair-ului de la şapte seara să treacă prin spatele lui înainte de-a ateriza.