Dimensiunea unei probleme e data intotdeauna de cit de aproape esti de ea sau cit de tare te afecteaza in mod direct. Noi simtim din septembrie ce inseamna mult-temutul prim an de gradinita, acela pentru care fiecare parinte se inchina sau scuipa-n sin ca a trecut, acela in care toti copiii (nu stiu daca numai din tara asta sau asa e peste tot) se molipsesc sau fac pur si simplu tot felul de maladii cite nu or face toata viata de-atunci incolo. Mai mult stam acasa si pe la doctori, indopam pruncul cu siropele ‘cu aroma de capsuni si zmeurica’ si asteptam dupa doua-trei zile de reintors la gradinita o noua surpriza.

Dupa o serie de raceli, viroze, guturaiuri au aparut de curind complicatiile lor: otitele. Zic ‘otitele’ caci prima a fost de vreo trei saptamini iar a doua de vreo trei zile. Dupa o noapte in care pruncu s-a tinut cu minutele de urechi, s-a vaietat si a gemut, dimineata mi-a spus: ‘mami, mi-a curs o lacrima din ureche!’

Desigur, reactia a fost ca ne-am reintors prompt la ORL-ist. ORL-istul, om batrin, cu carte si priceput in meseria lui ne-a dat vestea – cum ca e grav de tot – cit a putut el mai diplomatic. Vazind insa in ce stare de suparare eram toti, s-a gindit sa ne consoleze spunind ca mai toti copiii trec prin astea, deh, e pretul ‘colectivizarii’ lor! Chiar si el are amintiri spaimoase de pe vremea cind fetele lui mergeau la gradinita. Asta era pe la inceputul anilor 80′ cind au adus domisoarele de la cea mai selecta gradinita din Bucuresti, de undeva din zona ambasadelor,…paduchi! Ceva ce domnul profesor nu mai vazuse de cind era copil in timpul razboiului si luase de la o servitoare pe care o lasau in casa! Nu otitele, hepatitele, varicela, oreionul, pojarul, gripa, enterocolitele, muscaturile altor copii i-au ramas intiparite doctorului in minte din anii de gradinita ai feletor lui, ci, of all things, paduchii!

Cred ca in clipa asta as da ultima otita a pruncului meu pe doi paduchi saltareti!