N-as fi scris azi si nu despre empatie, daca nu m-as fi trezit dimineata cu spaima dupa un vis sinistru…Visez multe traznai si ciudatenii, pe multe nici nu indraznesc sa le spun cuiva caci m-as alege clar cu o ridicare de sprinceana cit se poate de ne-empatica. Dar visul de azi nopate il povestesc aici, pentru mine mai ales, caci ma intriga faptul ca l-am visat! Adica nu neaparat continutul, ci ideea ca daca am visat asa ceva e pentru ca in subconstientul meu lucrurile astea ma deranjeaza. Le ignor eu, le tot ingor dar se itesc la lumina pe usa din dos.

E vorba ca de o vreme mi se tot reproseaza, voalat sau de-a dreptul pe fata, ca sunt prea coplesita de trivialitati cum ar fi mersul la gradinita, alinatul sentimentelor ce vin cu evenimentul asta inevitabil, nevoia de a sta in afara orelor de gradi cu puisorul, nu lucrind inspre propasirea societatii sau spre atingerea unor pozitii de ispravnicie. In general nu bag in seama si ma uit cu uimire la oamenii care traiesc doar ca fiinte cu functii sociale. Sint persoane pentru care insemni ceva daca esti vizibil si activ intr-un grup, adica daca ai o functie si arati ca o ai! Nimic nou.  Ei chiar cred in asta si se supun de buna voie unor situatii de la plicticoase, la umilitoare si ridicole, doar sa se pastreze in the limelight. Cu atit mai ridicol cu cit locul lor este mai marunt, publicul lor mai mic si mai lipsit de interes. Cum dai un pic smaltul jos de pe oamenii acestia trasatura care iese prima la iveala este lipsa de emaptie. Incapacitatea lor de a vedea/intelege ca sunt si alt fel de oameni, cu alt fel de teluri, cu alte nevoi, idei si aspiratii care nu sunt neaparat inferioare sau demne de tot dispretul! Ma uit in ochii lor si dau de atita intelegere si caldura umana ca din partea fotoliului meu!

Si acuma visul: se facea ca participam la o actiune importanta, eram pina peste cap ocupata cu tot felul de solicitari, alergam dintr-o parte in alta, dar ca pe atomat, caci in the back of my mind, singurul lucru la care ma puteam gindi era ca lasasem copilul acasa singur si uitasem sa-i zic uneia din bunici sa stea cu el. Imi derulam in minte filmul oribil in care copilul se trezeste dimineata, e singur, disperat ca e abandonat, vrea sa manince, vrea sa se joace, pune mina in priza sau da drumul la gaz , plinge pina la epuizare si tot d-astea!

Pe de alta parte, un personaj important imi tot da ordine si fel de fel de sarcini. Este mereu nemultumit de cum le indeplinesc, de faptul ca nu pun suflet in hirtiile pe care le scriu si nici nu le scriu destul de repede si eficient! Evenimentul se incheie, rasflu usurata ca pot merge acasa, cu inima strinsa de ce-o sa gasesc, dar la plecare, personajul diriguitor ma rasplateste cu o punga mare de carne rosie, singerinda!