Adica sa nu ramin datoare, revin cu Monica Ali Alentejo Blue (eram sa scriu blues) ca am terminat-o si e musai de spus doua vorbe. Prima ar fi ca nu e nici pe departe la fel de cursiva, intensa si acaparatoare ca Brick Lane.

O serie de fire de viata in doua peisaje: unul cald, cald, prafos cu cer albastru iar altul rece, ploios, monoton si gri. Ambele cu arbori de pluta si de eucalipt in prim plan, cu drumuri rele si neasfaltate.Locuitori si ei pendulind intre doua lumi: cea traditionala, cu gospodaria din care se traia, cu slujba de duminica tinuta cu sfintenie dar si cu saracia si nevoile satului uitat de avansul tehnico-economic cu closetul in fundul curtii si purcica priponita la usa de la intrare. Cealalta lume e UE in care Portugalia e/se simte cea mai saraca, fara speranta. Fiecare familie are pe cineva care lucreaza ca au-pair sau impacheteaza conserve in tarile mai prospere din UE sau din America. Trimit bani acasa, dar lasa in urma dor si tristete. Tinerii viseaza sa scape din casele darapanate, sa lucreze la ‘domni’, nu sa dea de mincare la vaca, porc, gaini.

De cealalta parte sunt estraneros, turistii sau expatriatii. Primii aduc cu ei bani dar si o revelatie: sunt oameni ca toti altii, iopcriti, suparati, incapatinati, dezamagiti.

Cit despre expatriati -‘the question is not „why are you here?” but „why did you have to leave?”‘. Colorati si excentrici, nu-si spala hainele si nu-si trimit copiii la scoala, dar in final se dau pe brazda, se reformeaza si intra in rindul lumii.

Personajul/legenda, Marco Alfonso Rodriques, asteptat sa salveze lumea, sa imbogateasca satucul (Mamarrosa) si sa-l scoata din uitare construind un hotel de 400 de paturi se dovedeste a nu fi decit un ‘hippie’: ‘Peace! That’s all. Just that’.

La barul din Mamarrosa turistii sunt asteptati cu racituri din coada si urechi de porc, bine condimentate cu usturoi si alte mirodenii.

PS: Does it ring a bell? Anyone?

Anunțuri