Intr-o zi atit de speciala cum a fost 19 mai, ii sade bine unui blogger curios sa se suie frumusel pe cutia sa si sa observe.

Congresul de geriatrie din provincie si-a deschis o noua sesiune cu tema: ‘votul la referendum’. Participantii s-au gatit de sarbatoare, au scuturat moliie de pe costum, au gloit poseta de monede ce-au iesit din uz de cind n-a mai fost folosita, au scos perlele centenare din bomboniera, le-au atirnat la git peste bluzita cu volanase si hai la vot! Si drumul pina la sectie e un adevarat ritual: dupa lupta cu treptele pe care unii le coboara de cel mult o data pe luna cind se ia reteta de compensate, se face o pauza in fata blocului; se priveste atent in jur pentru a gasi parteneri de drum si dezbatere; se gaseste repede un vecin cu aceeasi treaba, se iau toti de brat si purced. Se merge incet, tacticos si cu opriri in care discursul e presarat cu gesticulatie larga cu bastonul sau poseta. Se stabileste clar cum e procedura de vot, patratelul in care se pune stampila; se cade de acord ca riscul de a gresi e mare: mina tremura si ai putea pune stampila in afara conturului, iar de aici o intreaga tragedie!

Ajunsi la sectie mai, mai fara suflare, intra in cabina, petrec ceva timp studiind biletul – daca stampila de control e unde trebuie, daca nu sunt greseli de ortografie in intrebare – apoi cu un gest important ifig ‘votat’ in patratul cuvenit. Gata! Cu simtul datoriei implinite, cu multumiri lui Dumnezeu c-au apucat si ziua asta se intorc pe acelasi drum, dezbatind aceeasi problema: acuma o sa mareasca pensiile sau nu?

A doua zi rezultatele sunt clare. Se intruneste un nou consiliu in fata blocului si se dezvolta subiectul:
‘No ai vazut, ma?’
‘E, da amu urmeaza razbunarea, sa vedeti voi!’
‘Si pe spatele cui, a cui? Tot a nost!’
‘Hai acasa ca si-asa nu stim noi ce-a fost…’

Hic erat ziua de ieri…