Două expresii onorabile, „e mult de lucru” şi „e multă muncă„, de prea multă utilizare, s-au contopit într-o struţo-cămilă tembelă: „e mult de muncă„. Nimic din ce are de-a face cu munca, muncitul, lucrul, efortul, hărnicia, nu par să curgă la noi pe făgaşe fireşti, plăcute; se pervertesc, se strîmbă în urîţenii contra naturii, contra bunului simţ, al esteticului şi tulbură orice tihnă. Ca şi combinaţia asta „e mult de muncă„! Omniprezentă în limbajul degenerat, agramat, stereotip, lispit de imaginaţie, bagaj-de-cuvinte-maxim-300, rotite, rearanjate, repetate, reiterate, re-pîna-te-doare-capul-şi-ţi-se-lipesc-de-creier în variante scîrboase, împroşcate pe toate canalele media=canalizare! E vulgar să zici de lucru, munca e un cuvînt mai uptown… Adică, dacă se poate „se moare de multă muncă”, de ce nu şi „e de muncă„? Că trebuie să fie de muncă, altfel nu se moare, nu?

Prepoziţiile se potrivesc cum vrea muşchii mei, na! Cu orice, oricum le pun eu! Ia staţi să vedeţi: „se dă de muncă”, „toţi face de muncă la negru”, „face de muncă în folosul comunităţii”…Vă place? Mai am idei! Şi acorduri ample…

 Colocaţii… aşa se cheamă, colocaţii. Nişte cuvinte locuiesc împreună, altele NU!

Uf, m-am descărcat!

Fără multă legătură, un tînăr îi strigă prietenei: „Tu, să-mi trimiţi un semeseu cînd ajungi!”. Rimează cu „Imeseu„, dar el e prea tînăr să ştie asta!

Înainte de tăcerea bolgosferică de mîine… aşa poate avem timp să ne concentrăm la ce ne iese pe gură/tastatură!

Şi un 1 Mai fără poluare de nici un fel!