Spun de multe ori în ultima vreme că între „ce-mi doresc cel mai mult” e liniştea. Stau acum la birou şi scriu, este seară deja şi aş putea spune că e linişte. Sîmbătă seara. Goana din timpul săptămînii s-a potolit, e un ritm mai lent în toate, cînd fac cafeaua, cînd manînc, cînd mă mut dintr-o cameră în alta. Traficul aproape a dispărut. Şi totuşi ce înşelător! Cum te poţi mulţumi cu o stare „surogat”! Pentru că dacă ascult mă simt asaltată de un vacarm de sunete: vîjîie ventilatorul de la calculator (e cel mai apropiat zgomot, monoton, dătător de dureri de cap), undeva merge un televizor prea tare, un bocănit surd prin pereţi (blocul ăsta e parcă mereu în reparaţii capitale), bufnituri din cînd în cînd, cineva tuşeşte alături, jos suna o sonerie, afară ,departe dar tare, orăcăitul unei maşini grele. Şi altele pe care nu le pot identifica. Decibeli mai puţini, dar tot un vacarm se chemă.

Am ieşit dăunăzi din oraş, într-o zonă de şes şi am mers puţin pe cîmp. Bătea vîntul destul de tare şi acoperea alte sunete mai apropiate sau mai îndepărtate. S-a oprit la un moment dat şi ceva s-a întîmplat. Aveam dintr-o dată un sentiment straniu, nelinişte…ceva nu e în regulă. Am simţit fizic şi am început să ma uit în jur după vreo explicaţie. Nimic. Pur şi simplu nimic! Era linişte, adevărat, linişte. Fără nici un sunet, fără zgomote pe care le ignori pentru că te-ai obişnuit cu ele, fără sunete pe care le agreezi sau doar le tolerezi pe durată scurtă. Prea straniu pentru cine trăişte la oraş, iese puţin din urban şi atunci cu radioul pornit! Mie mi-a creat un moment de panică, organică, şi de stînjeneală. Şi mai pe urmă de tristeţe. Nu poate fi bine dacă ce-ţi doreşti ajunge să te sperie…

Duminică liniştită (?) la toţi!