De cînd cu cutia mea, parcă văd mai bine. Desi nu e o cutie mare, nici importantă sau frumos meşteşugită, mă face să zăresc mai departe şi mai în detaliu lucruri pe care le ignoram. Merg pe stradă fără să mă uit în jur prea atentă. Mi-e chiar prea familiar cam tot ce-mi iese in cale: şiruri de blocuri gri, maşini parcate pe trotuar, garaje, un parc pentru copii, caldarîm cu şanturi adînci si petece ca haina săracului, iar blocuri, iar maşini, iar garaje…

Obiectul acesta, deşi nu e întocmai obiect căci are şi o parte organică, stă în locul lui ferit de ani buni. Nu de ieri, de sezonul trecut, de anul trecut, nu, de ani buni. Am trecut pe lîngă el de sute de ori pînă să-mi dau seama ce este. M-am amuzat, Doamne, ce idee! şi-apoi l-am uitat. Pînă într-o zi, cînd am observat ca are un propietar. Aparţine cuiva, e îngrijit şi admirat de cineva, ca un loc fermecat.

S-o luăm de la început. Între două şiruri de garaje, o alee se înfundă în gardul şcolii generale de cartier. Atît vezi dacă treci în fugă, absent sau atentă să nu-ţi rupi tocurile sau cîrjele în asfaltul spart. Se apropie doar cei care au maşini (sau alte hodoroage) în garaje, dar ei ştiu deja povestea. Nu e decît o folie destul de opacă de plastic, sprijinită pe nişte beţe de lemn şi ţintuiă cu pietre lîngă gardul şcolii. Dacă ai un moment de inspiraţie înţelegi: dedesupt este pămînt. Adus cu grijă, curăţat, udat, muncit cu mîinile (e prea puţin pentru unelte) şi semănat. Plăntuţele au răsărit deja, sunt păzite de buruieni şi de ochi indiscreţi.

De fapt trece neobservat pentru că e un loc în care nu te aştepţi să vezi o seră. Un bătrînel cu pălărie, pensionar riveran dar cu idei, vine seara tîrziu, cînd circulaţia se mai potoleşte, trage folia, inspectează, udă, repară, şopteşte, acoperă iar cu grijă şi se uită în jur. Nimeni. Bine.

Numai oamenii mă surprind.