La o privire superficiala, orasele de provincie par plictisitoare si monotone, cobai ai industrializarii fortate, ai extinderii pe verticala si orizontala in dispretul arhitecturii locului, uneori veche de trei-patru sute de ani. Acesta – sunt sigur ca si altele – merita insa un dram de atentie caci ascunde surprize si aparitii datatoare de ochi mari si guri cascate. Intr-un cartier vechi, primul din sirul experimentelor de urbanizare in cheie comunista, blocurile au fost construite dupa ce s-a taiat o padure de salcimi, arini si ceva stejari. Spatiul ramas intre blocurile de patru si zece etaje, generos dupa standardele din anii 1970-1980 cind s-au constrit celelalte mega-cartiere, au fost replantate cu tei, tuia, zada, nuci si, desigur, multi corcodusi. Iarba a crescut grasa si deasa caci pamintul era bun, gardul viu e inalt si taiat frumos, au aparut tufe de trandafiri, starturi de flori, chiar gradini japonezo-ardelenesti. De vreo 10 ani incoace oamenii au capatat un oarecare simt al domeniului public si se mai abtin a scoate din radacina trandafirii pentru casa de la tara,  a doua zi dupa ce i-a plantat primaria, nu-si mai fac coroane si buchete de dat doamnei invatatoare din daliile din fata blocului si nici nu mai taie besmetic carari prin iarba si gauri in gardul viu.

Locatarii au imbatrinit si s-au pensionat, stau pe banca in parc si admira florile. De ei plantate. Caci desi adusi din cotloane rurale, asezati la bloc cu closet in casa si apa curenta (mai mult rece decit calda), prima generatie de oraseni, multi prima generatie de incaltati, nu si-au abandonat niciodata sufletul si obiceiurile satului. Sapa si acum petecul de pamint din fata geamului de la bucatarie, il planteaza cu ce stiu si il revendica in fata celorlalti mai furios decit gradina colectivizata in 50.

La periferia cartierului exista si azi, cu statut incert, strimtorata intre ultimele blocuri si primele vile cu gard inalt si senzori de miscare (alta extensie, democratica,  a orasului – dar despre ea alta data) o casa ramasa din vremurile rurale ale locului. Are apa doar in curte, closet tot acolo, acoperis pestrit de multe reparatii cu economie si multe „acareturi”. Adica niste constructii subrede, joase si dosite intre gramezi de gunoaie, lucruri vechi, lemne si unelte desperecheate. Acareturile sunt locuite de vaci, vitei si un tauras.

Si cum poti sa mai zici ca viata in provicie nu e plina de surprize cint te trezesti dimineata tinjind dupa iarba verde din batatura parintilor, dupa laptele proaspat muls si inca buimac de visele cu alte bunatati de la tara si ce vezi pe geamul din cutia ta de beton? Trei vaci, doi vitei si un tauras navigind lent, netulburati printre masinile parcate pe alee, oprind la tufa frageda de margarete, negociind cu gardul viu accesul la iarba rasarita nu demult. Cum poti sa crezi ca totul e monoton si dinainte stiut cind dai cu usa blocului de perete si stai la un metru de coarnele bine crescute ale unui taur?

Dobitoacele refac traseul printre blocuri, prin gardul viu spre tomberoanele de gunoi in fiecare dimineata. Traverseaza strada, autobuzele se opresc sa dea prioritate, iar calatorii se intreaba de ce intirzie, ce nu poate sa le ocoleasca?Stirnesc hazul si uneori indignarea, dar nu pentru ca se afla acolo, pentru ca nu se potrivesc cu peisajul, ci pentru ca maninca florile, gunoaiele, peisajul.

Daca lumea exterioara a acestor oameni e de mult populata doar de betoane, masini si asfalt, cea interioara este formata inca din batatura cu oratanii, cotetul cu porci si vacile care pasc pe sant. Sau in gardul viu…