Simt iar nevoia să mă sui pe cutia mea şi să spun ce fac provincialii (sau mai puţin) într-o duminică frumoasă dar nu prea caldă de Florii. Păi, majoritatea, după simţire sau obiceiuri, se gătesc frumos şi se duc la slujbă, pe la 9 dacă sunt catolici şi pe la 10 dacă sunt ortodocşi. La biserică vine lume multă, neatentă dar smerită în faţa predicii care se termină cu sperantă: „că dacă păcătos este omul dar se căieşte de faptele sale, apoi dacă mai e şi cu dare de mînă, ctitoreşte o biserică-două, Domnul în mare mila Sa va ierta” (cine n-a recunoscut aici un oier atunci e tare rupt de teleizor şi ziare). Apoi vin acasă cu crenguţe de salcie, trei narcise sau o zambilă sfinţite, se schimbă din hainele de duminică în treninguri fîşîitoare, se urcă în maşină şi o iau spre Cheile Turzii. DN1 e pe-aici surprinzător de bine asfaltat, larg şi proaspăt vopsit. Se miră ce repede se schimbă legile de e iar plin de tiruri pe şosea deşi e duminică. Admira arătura proaspătă, brună sau roşcată după cum e locul, lucerna verde închis şi grîul ca iarba crudă. Ajunge la poalele Cheilor, în gradină (proprietate privată nu obştească), scoate grătarul, frige micii sau peştele că e dezlegare, bea vinul (conduce nevasta înapoi), miroase corcoduşul înflorit şi plin de albine de parcă s-a mutat stupul în el, strînge repede că vin nori de la munte şi se întoarce pe seară acasă. Şosea plină, coloane de tiruri, unii depăşesc că că vor să prindă primii apa caldă la duş.

Acasă scapă repede de hainele mirosind a fum şi mici şi se aşează la televizor. „Casablanca” alb-negru, Sam, As Time Goes By, Rick, Ilsa…This is the beginning of a beautiful friendship.