nosia’s provincial life at its best

Două expresii onorabile, “e mult de lucru” şi “e multă muncă“, de prea multă utilizare, s-au contopit într-o struţo-cămilă tembelă: “e mult de muncă“. Nimic din ce are de-a face cu munca, muncitul, lucrul, efortul, hărnicia, nu par să curgă la noi pe făgaşe fireşti, plăcute; se pervertesc, se strîmbă în urîţenii contra naturii, contra bunului simţ, al esteticului şi tulbură orice tihnă. Ca şi combinaţia asta “e mult de muncă“! Omniprezentă în limbajul degenerat, agramat, stereotip, lispit de imaginaţie, bagaj-de-cuvinte-maxim-300, rotite, rearanjate, repetate, reiterate, re-pîna-te-doare-capul-şi-ţi-se-lipesc-de-creier în variante scîrboase, împroşcate pe toate canalele media=canalizare! E vulgar să zici de lucru, munca e un cuvînt mai uptown… Adică, dacă se poate “se moare de multă muncă”, de ce nu şi “e de muncă“? Că trebuie să fie de muncă, altfel nu se moare, nu?

Prepoziţiile se potrivesc cum vrea muşchii mei, na! Cu orice, oricum le pun eu! Ia staţi să vedeţi: “se dă de muncă”, “toţi face de muncă la negru”, “face de muncă în folosul comunităţii”…Vă place? Mai am idei! Şi acorduri ample…

 Colocaţii… aşa se cheamă, colocaţii. Nişte cuvinte locuiesc împreună, altele NU!

Uf, m-am descărcat!

Fără multă legătură, un tînăr îi strigă prietenei: “Tu, să-mi trimiţi un semeseu cînd ajungi!”. Rimează cu “Imeseu“, dar el e prea tînăr să ştie asta!

Înainte de tăcerea bolgosferică de mîine… aşa poate avem timp să ne concentrăm la ce ne iese pe gură/tastatură!

Şi un 1 Mai fără poluare de nici un fel!

Un ceai perfect: Earl Grey, de preferinta produs & ambalat pe insula cu regina, nu pe Dimbovita sau Siret, cu miere de salcim (cam 2 lingurite), o felie groasa de lime, totul intr-o cana mare, gen mug nu teacup.

O cafea perfecta: expresso ultrastrong, de preferinta tip nemtesc ca sunt mai aromate, neagra si mica, pe principiul ‘good things come in small packs’; un buttercookie aside, sau un cubulet de Milka cu spuma de cacao sau pur si simplu ciocolata cu lapte.

O zi perfecta: incepe cu cafeaua de mai sus si se termina cu ceaiul. In between… cam de toate, nu?

M-a dezamagit Rose Tremain in “The Swimming Pool Season”…boring, boring, boring. Personaje fade, bidimensinale, legaturi previzibile, triunghi conjugal frantuzesc, prea cliseu….toti in love hopelessly sau desiring (unii fara prea multa tragere de inima) all the wrong people! Da Rose, tot Rose ramine si in zilele ei mai putin bune, caci dupa ce aproape am renuntat, dau la pagina 153 de urmatoarea surprinzatoare fraza: ’so, she takes off her cooking overall and pins it on her skimpy chest and Klaus and Mallelou and the Marechal all stare at her, each knowing in his heart his private quantity of love for her’. Nu e ‘Restoration’, nici “The Colour’ dar tot merita s-o duci pina la sfirsit daca ai inceput-o.

Pită cu slănină şi ridichi de lună la 11 noaptea…Rafinare: o felie mare de brînză Năsal, d-aia de pute să goleşti un tren de navetişti, plus o ceapă zdrobită, cu sare şi oţet…gobble, gobble, gobble. Nici o remuşcare!

Spun de multe ori în ultima vreme că între “ce-mi doresc cel mai mult” e liniştea. Stau acum la birou şi scriu, este seară deja şi aş putea spune că e linişte. Sîmbătă seara. Goana din timpul săptămînii s-a potolit, e un ritm mai lent în toate, cînd fac cafeaua, cînd manînc, cînd mă mut dintr-o cameră în alta. Traficul aproape a dispărut. Şi totuşi ce înşelător! Cum te poţi mulţumi cu o stare “surogat”! Pentru că dacă ascult mă simt asaltată de un vacarm de sunete: vîjîie ventilatorul de la calculator (e cel mai apropiat zgomot, monoton, dătător de dureri de cap), undeva merge un televizor prea tare, un bocănit surd prin pereţi (blocul ăsta e parcă mereu în reparaţii capitale), bufnituri din cînd în cînd, cineva tuşeşte alături, jos suna o sonerie, afară ,departe dar tare, orăcăitul unei maşini grele. Şi altele pe care nu le pot identifica. Decibeli mai puţini, dar tot un vacarm se chemă.

Am ieşit dăunăzi din oraş, într-o zonă de şes şi am mers puţin pe cîmp. Bătea vîntul destul de tare şi acoperea alte sunete mai apropiate sau mai îndepărtate. S-a oprit la un moment dat şi ceva s-a întîmplat. Aveam dintr-o dată un sentiment straniu, nelinişte…ceva nu e în regulă. Am simţit fizic şi am început să ma uit în jur după vreo explicaţie. Nimic. Pur şi simplu nimic! Era linişte, adevărat, linişte. Fără nici un sunet, fără zgomote pe care le ignori pentru că te-ai obişnuit cu ele, fără sunete pe care le agreezi sau doar le tolerezi pe durată scurtă. Prea straniu pentru cine trăişte la oraş, iese puţin din urban şi atunci cu radioul pornit! Mie mi-a creat un moment de panică, organică, şi de stînjeneală. Şi mai pe urmă de tristeţe. Nu poate fi bine dacă ce-ţi doreşti ajunge să te sperie…

Duminică liniştită (?) la toţi!

Nu vă speriaţi, tot eu locuiesc aici, doar mi-am schimbat (inter)faţa! De mult mă pregăteam să fac asta, dar abia acum am găsit timp. Mă simt mai confortabil, mai ales că mi-am adus şi fotoliul favorit! Enjoy!

Înainte de ora 8 dimineaţa nu sînt prea prietenoasă. Nu apuc să-mi termin cafeaua şi dacă mai sună şi soneria, s-a dus toată amabilitatea mea! Mă uit, nu-mi plac străinii la uşă, nu prea deschid. Văd sub nivelul vizorului o pălărie, iar sub ea o siluetă neagră lipită de uşă. Pălăria vorbeşte:

“Deschide că vreau numai să întreb ceva.”

Deschid. Pălăria e pe capul unei necunoscute cam de 80+.

“O caut pe Mariana (arată cu bastonul uşa de vis-a-vis), nu ştii unde-i?”

“Nu. N-o cunosc pe Mariana, nu ştiu ce program are!”

Îmi dau acum seama că disperarea e reală. Tremură toată şi are aerul că a făcut o călătorie interstelară să ajungă pe scări la etajul 1. Îmi cere hîrtie să-i lase bilet. Închid uşa, răscolesc biroul dupa hîrtie, în final rup o bucată din factura de telefon, iau preventiv şi pix şi le întind prin uşă. Foarte contrariată îmi spune:

“Da eu nu văd să scriu, scrie tu!”

Scriu: “Mimi, te-am căutat şi nu erai acasă. Elena.”

“Ai scris Elena?” “Am scris.” “Bine, scrie să mă caute urgent cînd vine.” Scriu şi asta. Unde să pună biletul ca să-l vadă Mimi? “Cel mai bine în cutia poştală cînd coborîţi”, zic şi închid uşa.

Ce urgenţă ar putea avea? Cînd e vorba de Mimi, adică Doama doctor, cum o ştie blocul, nu poate fi decît una din doua: ori a murit cineva, ori o dureau dinţii pe Elena. Doamna doctor e ex-stomatolog, navetistă de două ori pe săptămîna într-un sat de munte să prindă cu sîrmă dinţii şubrezi ai mocanilor. Asta se întîmpla acum vreo 15 ani. De atunci stă singură în apartament, consuma 0,3m cubi apă pe lună, dar are maşină de spălat cu bule. N-o foloseşte ca e scumpă. Din baie răzbăteau nişte zgomote care mie îmi dau o stare de nelinişte. M-au lămurit alţi vecini: cabinetul stoma. Freza instalată lîngă uşă. Pacientul stă pe capacul lăsat al weceului, scuipă în chiuvetă. Totuşi apă nu se consumă, şi nici curent. Şi pacienţi sunt destui, de toate felurile. Plomba e ieftină, lucrările mai complicate se rezolvă cu extracţie. De doi ani şi-a pus uşa metalică, un 8 gras auriu pe ea. Freza se aude tot mai rar.

Dar Elena va trebui să mai aştepte. Mimi e plecată.

musai, musai de citit articol din Dilema. tare de isprava!

Aflu dintr-un pliant că zonele umede din bazinul Izei sunt protejate si incluse în mai multe programe naţionale şi internaţionale de ocrotire şi studiu. Lăudabil, căci aici trăiesc plante endemice, animale, păsări şi peşti din specii pe cale de dispariţie. Ar fi păcat să se întîmple aşa mai ales că unele plante şi lighioane au cele mai savuroase denumiri. Le înşir mai jos şi-mi declar iubirea fără rezerve pentru limba asta plina de imaginaţie (în paranteze fantezia mea):

• plante endemice pe Iza superioară si Munţii Rodnei: opaiţa lui Zawadzki (v-o puteţi imagina, un fel de lumînare), punguliţa (o văd ca un căuş gata să primească ploaie), ruginiţa (roşie cărămizie), frigurele (precis tremură tot timpul);
• păsări: huhurezul mare (veşnic nedormit), ghionoaia sură (supărăcioasă şi morocănoasă), sturzul de vâsc;
• peşti: chişcarul, zglăvoaca, tritonul carpatin (mare, impunător cu coamă), izvoraşul cu burta galbenă;
• mamifere: liliacul mare cu potcoavă (potcoava crestată, desigur – mai greu de stat cu capul în jos);
• în mlaştini: răţe cârâitoare (foarte enervante, ca babele de cartier), păianjenul viespe.

Propun un exerciţiu de imaginaţie pe marginea denumirilor pentru cine are momente de destindere…ia să vedem…